Blog

FETELE ALBE Cetatea preoteselor zeitei Bendis

Miercuri, 23 iunie 2010, am atins una din cele mai înalte culmi din această viaţă – cetatea preoteselor de la Feţele Albe. Deşi unora li se poate părea o bagatelă, sau o realizare minoră, pentru mine acest moment a avut o semnificaţie specială. Cu siguranţă nici dacă esacaladam Everestul nu aş fi fost atât de mulţumit şi fericit, cum am fost în momentul când am ajuns la ruinele cetăţii preoteselor zeiţei Bendis. 
      Am urcat muntele impreună cu alte 4 persoane, pe o ploaie măruntă şi caldă, care din când în când ne mângâia şi cu câteva rafale de vânt. Am început urcuşul cu emoţie şi sfială, aproape nevenindu-mi să cred că refac drumul pe care nu mai urcasem de 19 secole… 
      Atmosfera era extrem de luminoasă, ca şi cum soarele reuşea să răzbată dincolo de perdeaua norilor. Totul era scăldat într-o nuanţă de alb-lăptos, cu o umiditate maximă, ce ne făcea să simţim protecţia caldă, învăluitoare şi ocrotitoare a Mamei Pământ (zeiţa Bendis).
      Drumul pornea abrupt, cu o inclinaţie foarte mare şi urca şerpuitor, ducând spre stânga şi urcând aproape pe nesimţite. Deşi panta era abruptă, cu toţii am simţit un ajutor imens care ne-a luat pe sus si ne-a propulsat cu o viteză mare pe urcuşul către cetatea preoteselor. Mă aşteptam ca drumul să fie greu, iar condiţiile meteorologice să îl facă de-a dreptul infernal. Dar nu a fost deloc aşa. Urcam,  respiram, făceam multe ocoluri la dreapta, stânga, dreapta şi tot aşa până când deodată, drumul s-a liniştit şi a trecut la o cărare aproape orizontală. M-am bucurat, am mulţumit în gând pentru ajutor şi pentru că ni se dădea voie să accedem pe acest munte. Am continuat prudent inaintarea, urmărind la fiecare pas semnalele pe care le receptam de la pământul alunecos, de la stropii de ploaie care şiroiau pe noi, de la vegetaţia care parca se mira bucuroasă că ne vede şi se plângea de durerile trecutului pe care trecerea timpului nu le-a putut face uitate.
      Apoi cărarea a început să devină iar abruptă, s-a îngustat şi mai tare şi a urmat o altă porţiune de urcuş. Păseam prudent si nici prin gând nu-mi trecea imaginea a ceea ce ar fi însemnat un pas gresit, o jumătate de metru mai la stânga. Asta ar fi declansat o rostogolire spectaculoasă la vale, pe un povîrnis cu o panta mai mare de 60 de grade si cu sigurantă oasele mele nu s-ar fi simtit prea comod zburând până jos. Drumul era periculos, dar simteam că nimic rău nu ni se putea întâmpla. Simteam aripa protectoare a Marelui Veghetor, sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, cel care de 19 secole avea grijă de muntele acela...
      Urcusul aprubt se prelungea până la confluenta cu un pârâu nu mai lat de un metru, care curgea spumegând gălăgios si învolburat la vale. Până si apa pârâului era albă de la spuma vîrtejurilor si cascadelor pe care le năstea. De sus ploaia curgea necontenit, mărunt si cald, încât aveam senzatia de cald, umed, plăcut si ocrotitor, ca si cum cineva ne tinea pe toti în brate si ne proteja de tot ce era rău. Si totusi, cerul, era luminos si alb, ca si cum norii de ploaie ar fi fost o zăpadă albă, pufoasă si lăptoasă, pe care cineva o încălzea topind-o la focul sacru al zeitei Bendis.
      Simteai un prag perceput din însăsi existenta pârâului învolburat si percepeam clar o poartă sau un prag care marca trecerea dincolo de pârâu. Îti trebuie curaj ca să treci mai departe si să continui ascensiunea spre sanctuarul cel mai înalt si cel mai uitat al Muntelui Sacru. Am păsit cu grijă mai departe, am trecut pârâul si am aterizat pe un tărâm care emitea o vibratie neobisnuită, stranie. Drumul continua cu o pădure de conifere, poate pini, lungi, subtiri si înalti, a căror crengi erau uscate si doar în vârful vârfului fiecăruia, undeva la peste 20-30 de metri înăltime, erau două trei crengi verzi. Cum drumul te obliga să te uiti atent la fiecare palmă de pământ pe care puneai piciorul, era greu să vezi vârfurile verzi asa că senzatia resimtită era cea a unei păduri moarte. Această stare se mentinea pe măsură ce străbăteam prudent cărarea îngustă si alterna din când în când cu stări emotionale intense. Aveam senzatia că îmi retrăiesc viata, sau vietile si că revăd totul cu ochi obiectivi. Emotiile erau foarte puternice si sincer, cred că ar fi foarte usor să îti alterezi echilibrul psihic dacă ai încerca să străbati acele locuri fără ca sufletul tău să fie indelung pregătit in prealabil. 
     

Permanent aveam senzatia că nu suntem singuri, că sute de ochi ne privesc, curiosi si atenti, ca nu cumva să facem ceva necuvenit sau nepotrivit cu măretia locului. Eram foarte multi cei ce ne preumblam pe Muntele Sacru în acea zi...
      Drumul prin pădurea ciudată a durat destul de mult si s-a terminat brusc în momentul când am dat nas în nas cu zidurile cetătii Fetelor Albe. Apărute de niciunde, acoperite de o vegetatie abundentă zidurile emanau o senzatie si mai ciudată decât cea din pădurea pe care tocmai o străbătusem.
      Cei mai multi dintre noi au fost dezamăgiti de putinul pe care îl oferea privirilor noastre cetatea preoteselor zeitei Bendis. Am simtit cu totii fiorul pe care îl emit acele ziduri, chiar si asa, acoperite de vegetatia atotcuprinzătoare care sufocă vestigiile subtile ale celui mai sacru loc al spiritualităti dacice. Cred că maestrul Deceneu era în sfârsit multumit că ajunsesem în sfârsit acolo unde îmi trasase de lucru. Reparatia poate începe, renasterea poate veni. Mai încolo îl simteam pe Marele Veghetor, cuviosul Ioan de la Prislop, care parcă apăsa pe niste butoane subtile ale unui panou de comandă invizibil, pregătind momentul Marii Treziri a Constiintei Spirituale a Neamului.
      Ploaia continua să cadă la fel de umedă si caldă, ba chiar cu răpăieli violente si bruste, dar căldura emanată de vestigii, flăcările izbucnite în sufletele noastre, ne făceau să nu vedem ploaia de afară, ci doar bucuria si multumirea din sufletele noastre. Eram fericit că fusesem acceptat si mi se permisese accesul la cel mai teribil sanctuar dacic. 
      Am simtit o îmbrătisare caldă ca si cum tatăl îsi strângea în brate fiul si pasii mi-au fost condusi către o mică terasă, cam de opt metri pe zece, unde pe un teren plat cresteau zece mesteceni subtiri, înalti si ireali de albi, strâns legati unul de altul, ba chiar tâsnind câte trei-patru din aceeasi rădăcină. Adi m-a chemat si mi-a atras atentia asupra energiei înalte a acelui loc. Acolo am simtit că am ajuns ACASĂ. Izvorul Energiei Vietii îsi revărsa valurile ocrotitoare si energizante peste noi. Desi urcusul a fost istovitor, toti ne simteam odihniti si încărcati de energie si fortă. 
      Am stat un minut sau două lăsând valurile izvorului Energiei Vietii să mă pătrundă. Culori, oameni, lupte, fete, preoti, preotese, soldati daci si romani, totul se perinda vertiginos prin fata ochilor mei larg deschisi. Retrăiam un trecut care durea, iar sfâsierea sufletească era mare, chiar dacă se simtea rana oblojită ce mergea spre vindecare. Dureros, înăltător, sublim, tragic, dar VIU. Viata pulsa acolo cu o fortă fantastică de parcă mă aflam în mijlocul izvorului pe care Divinitatea l-a pus în miscare atunci când a creat lumea. Spiritul, acel inefabil pe care multi întelepti au încercat să îl ilustreze pentru a-l face inteligibil constiintei oamenilor, se revela acolo palpabil, viu, puternic, aproape tangibil fizic. Spiritualitatea era vie si condensată, activă, puternică, gata să se reverse cu efectul său înăltător peste o întreagă umanitate care si-a uitat sufletul si si-a rătăcit spiritul. Aveam senzatia că sunt într-un furnal, într-un reactor nuclear, într-un vulcan care se pregăteste să erupă, unde energiile fierb la cea mai mare intensitate, încercând să îsi croiască un drum către lume, către oameni.
      Am simtit pregătirile, nerăbdarea secolelor, asteptarea zidurilor din care tâsneau copaci subtiri crecuti semeti si falnici, Totul este încărcat de istorie si totusi atât de actual. Este pentru Noi toti, Aici si Acum. Mai este un pic! Câteva zile ne mai despart de momentul când trecutul ne va aduce aminte cine am fost ca să putem să fim cine suntem, acum la cumpăna mileniilor, când trecutul îsi dă mâna cu viitorul pentru a ne oferi sansa de a construi un prezent pentru un viitor spiritual. Timpul îsi iese din limitele pe care i le atribuim noi si se confundă cu Vesnicia. Totul a fost, este si va fi. Iar noi la fel... Dă Doamne să fim mai buni decât până acum si mai iubitori decât am fost vreodată!
      Am zăbovit putin la cetatea preoteselor. Ceasurile noastre indicau o ora si jumătate, dar sufletele noastre trăiseră emotiile de parca stătusem doar câteva clipe. Curgerea timpului se trăieste altfel când respiri aerul cetătii preoteselor.
      Ne-am despărtit cu greu de cetate si am pornit pe drumul de întoarcere. Trupurile noastre nu simteau oboseala, eram binedispusi si plecam încărcati de o stare înaltă. Drumul la întoarcere a fost la fel de ciudat. Parcă erau altele cărările pe care coboram si totusi erau aceleasi. Întoarcerea a decurs frumos, pasnic si linistit, de parcă o întreagă ceată de preotese milostive ne îndrumau pasii si aveau grijă să punem piciorul pe cărarea care trebuie. 
      Cu toată ploaia care nu contenea să cadă si cu drumul care devenise alunecos, totusi am coborât cu bine. Au fost si câteva evenimente care ne-au mai destins din contemplarea stărilor cu care fusesem coplesiti. Cîteva aterizări dorsal-posterioare neplanificate, haine pline de mult noroi, pârâul care vroia să ne îmbrătiseze umed cu apele lui învolburate si încerca să ne împiedice ca să ne îmbăieze cât mai vârtos, câteva derapaje mai mult sau mai putin controlate la întoarcerile si răsucirile bruste ale cărării si susurul puternic al pârâului Grădistea, cel care ne astepta jos acolo unde lăsasem masinile.
      După aproape o oră am ajuns jos si toti purtam în suflete o experientă de neuitat si o trăire plină de o incomesurabilă fericire.

Alexandru Nicolici



Comentarii la FETELE ALBE Cetatea preoteselor zeitei Bendis

Comenteaza pe blog
Nume (necesar)
Website